LICEUL TEHNOLOGIC “PETRU RAREȘ” BOTOȘANI

  • SCURT ISTORIC

Prima denumire a unităţii noastre şcolare a fost Liceul Industrial de Băieţi – înfiinţat la 1 octombrie 1902, ca Şcoala Inferioară de Meserii gr. I, cu scopul de a pregăti muncitori și maiştri pentru industria de stat şi particulară.

Pentru localul şcolii s-a intervenit la Ministerul Domeniilor, care a cedat în favoarea şcolii casa unui arendaş, împreună cu grădina de 4 ha şi curtea.

          Şcoala, cu durata de 3 ani, a fost urmată de circa 30-50 de elevi anual, aceştia având la dispoziţie şi un internat. Pe lângă meserii, elevii urmau cursurile teoretice de cultură generală şi desenul industrial. Profilul meseriilor stabilite iniţial n-a fost respectat şi s-a trecut la cele reclamate de nevoile satului botoşănean: rotăria, tâmplăria, fierăria de căruţe şi potcovitul cailor.     

Până în 1931, şcoala a fost întreţinută de stat, după care a rămas în grija Comitetului şcolar, cu excepţia remunerării personalului didactic titular.

          În anul 1920-1921, şcoala avea 48 de elevi înscrişi, dintre care au promovat 35. Deservită în acelaşi an de trei maiştri, a dat patru generaţii de absolvenţi (312).

În anul 1931-1932 erau înscrişi 112 elevi, repartizaţi după cum urmează: 53 la metalurgie, 37 la lemnărie şi 22 la tinichigerie. Cursurile s-au predat pe zile întregi, dimineaţa disciplinele teoretice, iar după-amiază orele de atelier. Şcoala avea comenzi de la instituții de stat şi particulare, elevii primind 50% din beneficii. Până în 1932, şcoala a dat 283 de absolvenţi.

Numită iniţial şi Şcoala Tehnică Industrială cu durata învăţământului de cinci ani, din 1936 a devenit Liceul Industrial de opt ani cu secţii de tâmplărie, modelaj şi sculptură în lemn, lăcătuşerie, fierărie, tinichigerie și ajustaj. După reforma învăţământului din 1948, s-a transformat în Şcoala Medie Tehnică de Mecanici Agricoli.

De la înfiinţare şi până astăzi, şcoala a purtat următoarele denumiri:

1902-1938 – Şcoala Inferioară de meserii

1938-1945 – Gimnaziul Industrial de băieţi

1945-1949 – Liceu Industrial de băieţi

1949-1955 – Şcoala Medie Tehnică de mecanici agricoli

1955-1975 – Liceul de Mecanică Agricolă

 1975-1991 –  Liceul Agroindustrial

1991-2007 – Grupul Şcolar Agricol

2007- 2012 – Grupul Şcolar “Petru Rareş”

În prezent se numește LICEUL TEHNOLOGIC “PETRU RAREȘ” BOTOȘANI.

Şcoala noastră este o şcoală de tradiţie care, alături de celelalte unităţi şcolare de profil agricol din regiunea N-E, a contribuit şi contribuie în continuare la pregătirea tinerilor în vederea obţinerii unor calificări profesionale adecvate standardelor europene în cadrul învăţământului profesional și tehnic.

Profilul actual şi de perspectivă al şcolii asigură calificări în domeniul agricol, mecanic şi de servicii în agricultură, calificări ce pot ajuta tinerii absolvenţi să se integreze în societate şi să realizeze o agricultură performantă.

Şcoala noastră pregăteşte elevi în învăţământul liceal tehnologic pe următoarele calificări: tehnician ecolog şi protecţia calităţii mediului, tehnician mecanic pentru întreţinere și reparaţii.

Elevii școlii profesionale, obțin la final certificate de calificare nivel 3, mecanic auto și mecanic agricol. Absolvenţii școlii profesionale se pot opri cu studiile la nivelul 3 de calificare profesională, sau pot continua liceul cu clasa a XI-a şi a XII-a, cu finalităţile Tehnician şi obţinerea diplomei de bacalaureat.

În perspectiva anului 2024, şcoala noastră trebuie să facă faţă unui mediu concurenţial tot mai pronunţat de aceea singura noastră şansă  de a rezista concurenţei este aceea de a practica un învăţământ de calitate, iar în formarea profesională a elevilor să asigurăm un grad ridicat de inserţie pe piaţa muncii interne şi externe a absolvenţilor şcolii.

În întocmirea Planului de Acţiune al Şcolii s-a ţinut cont de priorităţile în IPT, la nivel naţional, regional şi local. Din obiectivele regiunii N-E şi a judeţului reţinem cele legate de adaptarea planului de şcolarizare în perspectiva 2024 la cerinţele pieţii şi opţiunile elevilor, formarea adulţilor, reducerea ratei de abandon şcolar, mărirea gradului de includere a elevilor cu CES, dezvoltarea activităţii de consiliere şi orientare profesională, creşterea ratei de absolvire şi tranziţie, pregătirea absolvenţilor pentru concurenţa din spaţiul european.

  • ISTORICUL NUMELUI „PETRU RAREȘ

DOMNITORUL PETRU RAREȘ

Din 2007 liceul nostru poartă numele marelui înaintaş, domnitorul Petru Rareş.

Petru Rareş a fost unul din vrednicii şi luminaţii domni moldoveni din veacul al XVI-lea. Urmând pilda lui Ştefan cel Mare, încă în perioada primei domnii (1527-1538) a contribuit la consolidarea ţarii și a puterii centrale, limitând puterea marilor feudali şi îndepărtându-i pe boierii înavuţiţi de la conducerea cetăţilor ţarii. În locul acestora el a pus oșteni credincioşi și viteji pe care se putea bizui în vremuri de restriște şi grea cumpănă pentru Moldova. Domnitorul a avut o deosebita grijă faţă de întărirea cetăţilor de la hotare, de pregătirea și înarmarea oştirii sale.

Cronicarul Grigore Ureche scria despre Petru Rareș: „Cu adevărat era ficior lui Stefan Voda celui Bun ca intru tot simiana tatine-sau, ca la razboaie ii mergea cu noroc, ca tot izbindiia, lucruri bune facea, tara si mosia ca un pastor bun o socotiia, judecata pre direptate facea. Almintrilea era om cuvios si la toate lucrurile indraznet si la cuvintu gata, de-l cunostea toti ca iaste harnic sa domneasca Tara”.

Petru al IV-lea Rareş (1483-1546) a fost domnitor al Moldovei de două ori: 1527-1538; 1541-1546). A fost fiu din flori al lui Ştefan cel Mare, făcut cu o Maria (trecută în pomelnicul de la mănăstirea Bistriţa), a cărei existenţă nu e documentată istoric. Păstra multe din calităţile tatălui său: ambiţia, îndrăzneala, vitejia, religiozitatea, gustul artistic. Era în schimb o fire nestatornică şi îi lipsea simţul politic.

          Din tinereţea lui Rareş nu se cunosc prea multe amănunte. Unii istorici cred că a fost trimis chezaş de tatăl său la Poartă, alţii socot că ar fi stat în Polonia. Tradiţia consemnată de către Ion Neculce în O samă de cuvinte îl prezintă pe Rareş ca un negustor de peşte sau măjar, întocmai după cum , înainte de a ajunge la dregătorii, neguţător a fost şi Mihai Viteazul. A fost ales drept conducător al Moldovei la indicaţia predecesorului său; Ștefăniță-Vodă. Acesta, bolnav la Hotin „au lăsat cuvânt de se va sfârşi el, să nu puie pre altul la domnie, ci pre Petru Măjarul, ce l-au poreclit Rareş…Şi aşa pre Petru, aflându-l şi adeverindu-l că-i din osul lui  Ştefan Vodă (cel Mare), cu toţii l-au ridicat domn, ghenarie 20” (Letopiseţul Moldovei). 

În timpul domniei sale, Petru Rareş a arătat o grijă deosebită faţă de poporul valah, deoarece, după cum scria un autor polon „l-a apărat de asupririle celor puternici şi a stăpânilor lor; şi astfel, părăsindu-şi stăpânii, ei aleargă cu bună voie la Petru însuşi”.

Relaţiile cu Transilvania

La începutul primei domnii, domnul Moldovei a oscilat între a alege cele două tabere care se luptau pentru dominaţia Transilvaniei. Iniţial, Petru Rareş  l-a sprijinit pe Ferdinand de Habsburg, aflat în conflict cu protejatul otomanilor Ioan Zapolya. În scurt timp, domnitorul realizează că nu avea nimic de câştigat de pe urma lui Ferdinand şi schimbă alianţele. Astfel, în 1529 încheie cu tratat de alianţă cu voievodul Transilvaniei, primind în schimb Bistriţa şi Rodna şi i se reconfirmă stăpânirile asupra Ciceului şi Cetăţii de Baltă.

În acelaşi an, oastea moldoveană condusă de însuşi Petru Rareş intră în Transilvania şi înfrânge rezistenţa saşilor şi ungurilor la Feldioara (22 iunie). Drept mulţumire pentru înfrângerea duşmanilor săi, Ioan Zapolya îi cedează lui Rareş cetatea Unguraşul. După plecarea trupelor moldovene, Sibiul, Făgăraşul şi Braşovul se răscoală din nou ceea ce determină o nouă expediţie moldoveană în Transilvania. La 25 octombrie 1529 răsculaţii sunt înfrânţi la Prejmer, fiind obligaţi să recunoască autoritatea lui Ioan Zapolya. Aceiaşi soartă o au şi bistriţenii care sunt cuceriţi de armatele moldovene în 1930.  Chiar dacă în actele oficiale Rareş arăta că a cucerit teritoriile transilvănene în numele lui Zapolya, în realitate dorea să le păstreze. Pentru a nu-şi complica relaţii cu Imperiul Otoman, aflat la apogeul puterii sale militare şi care îl sprijinea pe Ioan Zapolya, Rareş cedează în final teritoriile cucerite voievodului Transilvaniei.

Relaţiile cu Polonia

Relaţii cu Polonia iniţial au fost paşnice, dacă luăm în considerare tratatul din 13 decembrie 1527 semnat la Cracovia. Sigismund I şi Petru Rareş încheiau cu acest prilej o „alianţă şi pace perpetuă”. Raporturile de colaborare cu Polonia s-au păstrat până în 1530 când Rareş redeschide vechea problemă a Pocuţiei.  În decembrie 1530, detaşamente ale armatei moldovene ocupă teritoriul situat la nordul Moldovei. Nobilii ortodocşi ruteni au trecut în masă de partea moldovenilor şi se părea că Petru Rareş va obţine uşor provincia aflată în dispută.

În august 1531, oştile poloneze conduse de cel mai capabil general polonez al timpului, Ian Tarnowski, intră în conflict cu garnizoanele moldovene din Pocuţia care sunt silite să se retragă. La Obertyn armata moldoveană a fost înfrântă de cea poloneză. Cauza înfrângerii moldovenilor a constat în trădarea artilerii proprii, conduse de către un preot catolic. Însăşi cronicarii polonezi recunosc cu francheţe că victoria a fost o adevărată minune. După refacerea forţelor, Rareş invadează din nou Pocuţia unde obţine o serie de victorii. Luptele sporadice şi încercările de mediere ale lui Ioan Zapolya continuă până în 1538, sfârşitul primei domnii a lui Petru Rareş.

Din nou Transilvania

Evenimentele îl cheamă din nou în Transilvania. Aici, turcii îl trimiseseră pe un aventurier italian, Aloisio Gritti, să facă ordine. Voievodul transilvănean Ştefan Mailat şi nobilii ţării l-au silit să se închidă în Mediaş. Cum Petru a primit poruncă de la sultan să-l elibereze, l-a trimis pe vornicul Huru, care în loc să-l ajute, l-a ispitit pe Gritti să iasă din cetate, şi l-a dat pe mâna duşmanilor. Aceştia l-au ucis pe loc, iar fiilor săi, duşi în Moldova, Rareş le-a pregătit aceeaşi soartă. Turcii nu se puteau răzbuna acum, fiind ocupaţi în Persia, şi astfel Petru putea să-şi continue intrigile între Ferdinand şi Zapolya.  

Invazia otomană

Aflând de iminenţa atacului otoman, Petru Rareş a iniţiat o serie de negocieri cu Poarta. Sultanul a cerut drept condiţie expresă pentru continuarea negocierilor prezentarea lui Rareş la Istanbul. În faţa lipsei oricărei garanţii privind securitatea sa, Rareş a declinat oferta. Din această cauză, armatele otomane conduse de însuşi Soliman Magnificul se îndreaptă spre Moldova. Cum nu întâlnesc o rezistenţă militară serioasă, înaintarea este rapidă. În acelaşi timp trupele poloneze asediază cetatea Hotin, ceea ce demonstrează că între Polonia şi Imperiu a existat o înţelegere prealabilă. Capitala ţării, Suceava, este pentru prima dată în istoria sa cucerită de o armată otomană, ocazie cu care otomanii confiscă şi sabia lui Ştefan cel Mare. Tătarii, la rândul lor, au făcut un număr mare de robi cu care s-au retras. Părăsit de boierii ţării, Rareş  este obligat să fugă. Cei care l-au salvat pe fostul voievod de urmăritori, conform lui Grigore Ureche,  au fost nişte pescari care l-au ascuns şi ulterior i-au împrumutat haine proaste de-ale lor. Folosind această deghizare a reuşit să se refugieze în Ardeal.   

Pentru a consolida dominaţia asupra Moldovei, Soliman Magnificul a hotărât  transformarea Tighinei în raia, iar Bugeacul este anexat Imperiului. Scopul acestor măsuri otomane consta în curmarea „vechei gâlceve” dintre moldoveni şi supuşii otomani. Realizându-şi obiectivele, sultanul a început retragerea la 22 septembrie 1538, numindu-l domn pe Ştefan Lăcustă.

A doua domnie

În timpul celei de a doua domnii Rareş a fost obligat să ia cu el un număr de 500 de spahii, drept gardă de protecţie. Măsura avea un dublu scop: controlul lui Rareş şi împiedicarea boierilor de a destabiliza domnia, cum se întâmplase în prima domnie şi în timpul lui Ştefan Lăcustă.

La ordinele Porţii, Petru Rareş atacă din nou Transilvania în 1541, unde ultimele focare de rezistenţă otomane sunt eliminate. Acest lucru îi îngăduie lui Soliman Magnificul să proclame la Buda crearea unui paşalâc care înlocuia Ungaria. În urma unei noi solicitări a sultanului, anul următor, trupele moldovene intervin împotriva Braşovului care este supus. În 1543, cu acceptul văduvei lui Ioan Zapolya, sunt recucerite vechile posesiuni din Transilvania Ciceiul şi Rodna.

Ultimii doi ani de domnii au fost caracterizaţi prin linişte. La 3 septembrie 1546 se stinge din viaţă, fiind îngropat la mănăstirea Probota. La moartea sa, Gheorghe Ureche nota: „Cu adevărat era fecior lui Ştefan vodă cel Bun că întru tot semăna tătâne-său, că la războaie îi mergea cu noroc…lucruri bune făcea, ţara şi moşia sa ca un păstor bun o socotia, judecata pre direptate o făcea. Amintrelea de stat era om cuvios, şi la toate lucrurile îndrăzneţ şi la cuvânt gata, de-l cunoştea toţi că-i harnic să domnească ţara”.

Ctitorii

Alături de faptele sale politice şi militare interpretabile, Petru Rareş a lăsat o moştenire culturală remarcabilă pentru vremuri atât de tulburi. În 1532, a reclădit Moldoviţa. Cealaltă ctitorie a lui Alexandru cel Bun, Bistriţa, a fost refăcută în 1542. În acelaşi an a refăcut biserica episcopiei de la Roman.

Ctitoria Sfântul Dumitru de la Suceava a fost zidită între 10 august 1534 şi 30 august 1535, loc unde este înmormântat un fiu al său, Bogdan. În cazul bisericii Sfântul Dumitru din Hârlău nu se mai păstrează pisania iar letopiseţul nu datează anul ctitoriei. La fel este şi cazul bisericii domneşti din Târgu Frumos. Ctitoria sa cea mai cunoscută rămâne Probota, datată în 1530, unde a şi fost înmormântat.

Soţia sa, Elena Rareş a înălţat în Botoşani două biserici: Sfântul Gheorghe (octombrie 1551) şi Uspenia (august 1552).

Exemplu familiei domnitoare, o serie de boieri au realizat ctitorii semnificative. Logofătul Teodor şi soţia sa Anastasia au ctitorit mănăstirea Humor (15 august 1530). Vistiernicul Mateiaş a ridicat două mănăstiri la Coşula, pe Miletin (1535) şi la Horodniceni (8 noiembrie 1539). Pârcălabul de Hotin, Nicoară Hârovici a ridicat biserica de la Zăhăreşti, lângă Suceava (1542). Rareş a fost căsătorit în două rânduri. Cu prima soţie, Maria, a avut un fiu Bogdan care a murit de tânăr în 1540 şi o fiică Ana măritată cu Vlad, domn al Ţării Româneşti (1530-1532). Maria a murit la 28 iunie 1529 şi a fost înmormântată la Putna. A doua soţie a lui Rareş a fost Caterina-Elena, fiica lui Iovan Brancovici, despotul sârb, femeie cu carte dar cu un caracter aprig. Elena i-a dăruit domnului trei băieţi: Iliaş, Ştefan şi Constantin şi două fete: Chiajna, căsătorită cu Mircea Ciobanul, domnul Ţării Româneşti şi Ruxandra, soţia lui Alexandru Lăpuşneanu.  Soţia lui Petru Rareş a fost omorâtă din ordinul lui Alexandru Lăpuşneanu, în 1552, deoarece s-a amestecat în treburile politice în timpul domniei fiului său, Iliaş.